sâmbătă

obiceiuri de Sfantul Andrei



Noaptea strigoilor
Sfantul Andrei este apostolul care a crestinizat primul meleagurile noastre, fiind considerat patronul spiritual al romanilor.
Ajunul Sf.Andrei este considerat unul dintre acele momente in care bariera dintre vazut si nevazut se ridica. Clipa cea mai prielnica pentru a obtine informatii cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea "Andreiu' cap de iarna" cum ii spun bucovinenii, permite interferenta planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenta oamenilor putand fi intoarse de la matca lor fireasca. Se crede ca in aceasta noapte "umbla strigoii" sa fure "mana vacilor", "mintile oamenilor" si "rodul livezilor".
Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si impreuna cu strigoii vii. "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127)si se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. In anumite situatii strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii - e grija gospodinelor mai ales - mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti.
Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.
Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29 spre 30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca) incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri).Acolo se intalnesc cu strigoii morti. Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in lumea de dincolo din anumite motive: au fost strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi: dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat; de vite si de stupi; de ploi si de foc.(crestinortodox.ro). Alte obiceiuri:
In ajunul sarbatorii se pune grau la incoltit pe farfurioare, pentru a estima semnele anului viitor. Astfel, in functie de cat de frumos va creste graul pana la Anul Nou, asa vor prospera gospodarii care l-au semanat. Al cui grau va creste mai mare, acela va avea mai mult noroc si sanatate.
Fetele nemaritate isi pun pieptanul sau busuioc sub perna ca sa-si viseze ursitul.
In noaptea de Sfantul Andrei, strigoii vor intra in casele oamenilor daca nu sunt opriti prin ungerea ferestrelor si a usilor cu usturoi.
Sfantul Andrei apare ca un batran inconjurat de o aureola luminoasa, caruia fiarele i se supun: el alunga si duhurile necurate si strigoii.


la multi ani andrei si andreea.

miercuri

manastirea Sf.Ana_Orsova(sf ana monastery)








Se află în Orşova, iar pentru a ajunge la mănăstire trebuie să urci Dealul Moşului.
Mănăstirea este construită în stilul bisericilor de lemn, iar biserica se află în central mănăstirii. De-o parte şi de alta se află complexul de chili pentru maici. In timpul regimului comunist biserica a fost transformată pe rând în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, tabără pentru copii, bar şi chiar recepție pentru hotel.
Sfintirea mănăstirii a avut loc pe 2 decembrie 1990, de către episcopul Damaschin Severineanu. Iar în anul 1996 s-a terminat constructia turnului clopot.
Peisajul este extraordinar : se vede atât Dunărea cât şi întregul oraş Orşova.

sâmbătă

reportaj






Inchid ochii şi repet în gând de mai multe ori: “Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn”. Zeci de stelute şi firicele luminoase îmi apar în întuneric. “Taca-taca”, “taca-taca”, zgomotul acesta ritmic, sâcâitor nu mă lasă să adorm. De o săptămână de când am ceasul, asta aud mereu. Nici măcar nu face “tic-tac”, “tic-tac” cum face un ceas normal… Simt pe fată razele căldute ale soarelui. Pătrund prin perdeaua verde cu pătrătele maro şi luminează camera. E deja dimineată. “Poc”, “poc” se aude undeva. Nu bate nimeni la uşă, ci la geam. Mă apropii de lumina puternică ce mă face să-mi strâng ochii. E Curajosul, unul din cei cinci porumbei care aşteaptă să le dau de mâncare. Cu penele lui maroniu deschis, combinate cu alb-murdar, cu ochişorii negri ca două bilute, Curajosul se urcă pe pervaz. Se plimbă pe lângă geamul închis şi bate din aripi până mă trezesc. E singurul dintre cei cinci care rămâne pe pervaz când apar la geam. Işi întoarce capul într-o parte ca şi cum mi-ar spune: “iar te-am aşteptat”. Ii las să ciugulească, repede, ridicându-şi capul de parcă ar fi o jucărie care execută aceleaşi mişcări.
Cobor repede scările, simt un miros de mâncare pe scară, totul e neschimbat: zidul vopsit în galben, ghivecele maro cu flori de pe scară,cutiile poştale din lemnul crem deschis, coşul verde pentru hârtie, plastic şi carton. Imi încrunt privirea, ochii mi se strâng, pe frunte îmi apar cute adânci şi simt razele căldute ale soarelui. Vântul rece ce adie îmi încurcă părul. Ii simt respiratia rece pe frunte, gât şi mâini. Frunzele arămii, galbene şi maro din pomi, de pe jos mă fac să devin melancolică şi să-mi spun: ”Parcă m-aş plimba prin parc”. Foşnetul frunzelor mă face să-mi ridic privirea. Printre coroana copacilor văd cerul, e senin, cu doar câtiva nori albi şi pufoşi. Portocaliul tipător al unui bloc îmi aminteşte că mă aflu încă printre blocuri. Porumbeii de pe trotuar se plimbă nestingheriti. Sunt trei. Abia îmi fac loc să trec fără a-i călca. Imi fac apoi loc printre şirul de maşini parcate de-a-lungul străzii şi traversez.
E linişte. Ciocănituri, sunete de maşini şi bormaşină, amestecate cu vocile oamenilor îmi atrag atentia. Zăresc schelele unui bloc, betoniera plină de ciment , iar din loc în loc câte un muncitor. Unul loveşte cu un ciocan, altul bea dintr-o sticlă de suc. Lângă constructie se înaltă macaraua gigantică, pare că atinge cerul. Te simti aşa mic pe lângă ea. Zgomotul maşinilor se amestecă cu toate aceste sunete. Sub picioarele mele susură apa dintr-un canal. Un miros plăcut mă face să întorc capul…miroase a mâncare, a pizza. Vine de la pizzeria vopsită în portocaliu aprins combinat cu un verde crud. Trei tinere mămici cu cei trei copii s-au oprit pe marginea trotuarului. Cele două fetite sunt îmbrăcate în roz, de parcă cele două mămici ar fi vorbit să le îmbrace astfel. Băietelul are o gecută verde, e blond cu obrăjorii rotunzi şi roşii. Işi întoarce capul spre mine mă priveşte în ochi şi-mi zâmbeşte. Involuntar îi zâmbesc şi eu.
Zăresc scările verzi, cu câte şase stâlpi, de-o parte şi de alta, răsuciti în formă de spirală. Rafturile pline mă fac să-mi plimb privirea peste tot: seminte, pâine, cafea, napolitane,ciocolată. Bătrânica mă priveşte zâmbind, îşi impinge ochelarii pe nas şi mă întreabă ce doresc. Puloverul verde deschis cu nasturi o face să pară mai tânără. Totuşi părul alb, tuns scurt şi cret, ridurile din jurul ochilor îi trădează vârsta. In spatele meu un bătrânel îşi trage nasul din minut în minut. Incerc să mă concentrez la melodia ce se aude de la radioul din spatele bătrânei. Cântă Laura Pausini cu Andrea Bocelli “Vivo per lei”. Incep s-o fredonez în gând. La ieşire mă întâmpină vântul rece. Aud din nou fâşâitul frunzelor, zgomotul rotilor şi al tevilor de eşapament. La semafor, o coadă alcătuită din zeci de maşini. Incep să număr: una, două, trei, patru, cinci…însă mă opresc. Un miros puternic de cafea mă face să-mi întorc capul spre chioşcurile din statia de tramvai. In statie două bătrânele, aranjate, stau pe banca de metal. In spatele lor un afiş mare al unui circ. Scris cu verde, roz, portocaliu şi galben. Cu lei, tigri, şerpi. Nu aud ce vorbesc cele două bătrânele dar observ că le urmăresc cu privirea pe cele trei tinere gălăgioase de la capătul băncutei. Râd zgomotos, povestesc despre iubire, citesc o revistă. Le privesc şi eu, dar întorc privirea căci nu vreau să mă observe.
E din nou linişte, slab se aud ca un fundal, zgomote de ciocan. E un alt bloc aflat în constructie. Nu mai întorc privirea. Vântul de care nu mai scap îmi şopteşte că a venit iarna. Soarele care încă nu şi-a pierdut strălucirea susține că e primăvară. Frunzele galbene din copaci şi cele arămii de pe jos foşnesc a toamnă. Hainele colorate ale oamenilor “tipă” că e vară. Dintr-un copac cad frunze, vântul se joacă cu ele în aer. Imi vine în gând un singur lucru: “ninge, ninge cu frunze”. Incep să privesc casele din stânga: una portocalie, alta verde, cealaltă galbenă. Cu acoperişuri ciudate, cu geamuri înalte, cu pomişori în curte. In fata scării îl zăresc pe el. Bătrânelul de la etajul doi. Are fata şi nasul roşii tot timpul. Smocuri de păr alb îi ies din loc în loc din aceeaşi şapcă albastră. Merge cu mâinile la spate, încet, cu privirea pierdută, de parcă ar căuta pe cineva. Alături de el e Moni, căteluşa lui. E bătrână ca şi stăpânul ei, abia merge, are urechi mici, ascutite, are blana de un maro şters. Nu te lasă să o atingi, nici să te apropii de ea.
Urc iar scările. Deodată aud: ”In pădurea cu alune, aveau casă doi pitici, vine…”. E vecina de lângă, care îi cântă lui Alex, micutul de doi ani. Din când în când melodia e întreruptă de râsete de copil. Iar din apartamentul de lângă se aude lătratul lui Tomi. E bichonul vecinilor: alb, cârliontat şi pufos, cu ochişorii negri şi boticul umed. E curios şi jucăuş. Razele soarelui nu mai strălucesc. Aud iar “taca-taca”, “taca-taca”, acelaşi zgomot sâcâitor şi încerc să adorm. Zeci de stelute şi firicele strălucitoare apar în întuneric. Curând Curajosul va bate din nou din aripi la geam.
Zi de zi trecem pe lângă astfel de lucruri, întâmplări şi persoane: bătrânelul de la doi, o mămică ce plimbă copilul, un bloc în constructie, vântul ce adie, frunzele ce îngălbenesc şi cad, cozile de maşini de la semafoare. Uneori sunt prea preocupată cu gândurile mele, încât nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Ci doar trec.

miercuri

plimbare pe la.........Manastirea Piatra Scrisa(piatra scrisa monastery)











Mănăstirea se află în comuna Armeniş, judetul Caraş-Severin.
Pe zidul din exteriorul mănăstirii este icoana Sf. Treimi. Există mai multe legende cu privire la aparitia ei: unele spun că a fost pictată în semn de multumire, de către un conducător de oaste, creştin, care a scăpat ca prin minune de duşmani. Rugandu-se la Dumnezeu stânca s-a deschis, astfel au scapat. Drept multumire ostaşii au pictat icoana pe stâncă. O altă legendă spune că nişte călători aflati în acest loc au fost surprinşi de o furtună. Rugându-se, au scăpat cu viată. Se spune că defapt ei ar fi construit lăcaşul. Alte legende spun că atunci când s-a construit calea ferată dintre Orşova şi Caransebeş s-a găsit o icoană pictată ce reprezenta Sf. Treime. Se spune că icoana nu a fost pictată de oameni ci a apărut în piatră. Din cauza infiltrațiilor de apă în stânca ce adăposteşte icoana, aceasta a necesitat restaurare în anul 1822.

joi

cascada-everytime we touch



"A iubi inseamna a inceta sa traiesti pentru tine, a face ca toate sentimentele omenesti, teama, speranta, durerea, bucuria, placerea sa nu depinda decat de o singura fiinta; inseamna a te cufunda in infinit, a nu gasi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata unei fiinte in asa fel incat sa nu traiesti si sa nu gandesti decat pentru a o face fericita; a turna maretie in injosire, a gasi alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere; adica a intruni in sine toate contradictiile." - Balzac

cascada- last christmas.........asa ca tot vine iarna:)

luni

cronica de carte


“Numele Trandafirului”- Umberto Eco

Fie că îl numim “The Name of the Rose” sau “Il Nome della Rosa”, “Numele Trandafirului” este o poveste despre cărti, nu una despre întâmplări din cotidian. După moartea misterioasă a unui călugăr dintr-o mănăstire izolată, ia naştere zvonul că se apropie sfârşitul lumii. Actiunea are loc în anul 1327, când tânărul novice Adso este luat de către părintele Guglielmo sub protectia sa. Astfel Adso devine secretarul şi discipolul lui. Cei doi au la dispozitie şapte zile pentru a descoperi autorul crimelor care au loc într-o abatie de la poalele unui munte. Guglielmo vrea să găsească criminalul folosindu-se de fapte şi dovezi, cu toate că în abatie umbla zvonul că este vorba de lucrarea diavolului. Guglielmo este asemenea unui detectiv: cercetează, este atent la cele mai mici detalii, ba chiar descifrează semnele din natură. Descrie calul abatelui fără a-l fi văzut vreodată, bazându-se pe urmele lăsate de cal. De asemenea are cunoştiinte ample despre diverse plante şi cum pot fi folosite.
In prima zi cei doi călugări cunosc personajele importante din abatie: chelarul, abatele, Salvatore- ajutorul de chelar, Severino- părintele erborist, Nicola- meşterul fierar, Jorje- un bătrân orb care pare a fi inofensiv şi cei doi bibliotecari: Malachia şi Berengario. Pe parcursul lecturii veti vedea că fiecare dintre aceste personaje are rolul său. Adso şi Guglielmo primesc de la abate permisiunea de a face cercetări, cu o singură exceptie însă: edificiul. Edificiul reprezentând biblioteca. Nimeni nu avea voie să intre acolo cu exceptia celor doi bibliotecari. Acest edificiu misterios ne face pe parcursul lecturii să ne imaginăm diverse ipoteze. Nu ni se spune mai nimic despre el. Ce aflăm este că cei 60 de călugări din abatie copiau cărti şi manuscrise în scriptorium. Biblioteca continea mii de cărti în diverse limbi, din diferite culturi sau care apartineau mai multor religii. Guglielmo află de la Nicola că edificiul este un labirint al cărui secret îl cunosc doar abatele şi cei doi bibliotecari. Persoanele ce cutezau să se avânte în interior, vedeau monştrii, oameni cu două capete sau fără cap. Se spunea că sufletele foştilor bibliotecari păzeau noaptea biblioteca.
Cea de-a doua zi aduce o a doua crimă: călugărul Venanzio. Guglielmo află că între Malachia, Berengario şi Adelmo- primul călugăr omorât, aveau loc legături nu tocmai creştine. Astfel Adelmo aflase un secret de la Berengario iar apoi îl află şi Venanzio. Astfel crimele au legătură cu acest secret. Aflând că există o intrare secretă în bibliotecă şi anume prin osuar, Adso şi Guglielmo se avântă în edificiu. Lui Guglielmo i se fură ochelarii, se rătăcesc prin edificiu, Adso aude şerpi, vede lei şi chiar diavoli şi monştrii. Totuşi vizita lor aduce şi ceva bun. Găsesc o însemnare pe masa lui Venanzio şi obtin un indiciu: finis Africae. Işi dau seama că vedeniile erau date de oglinzi care te deformau, iar nălucirile de către uleiurile, din diverse plante, cu care erau unse fitilele lămpilor.
Cea de-a treia şi a patra zi aduc o nouă crimă: Berengario este găsit înecat la băi. Guglielmo descoperă noi indicii: că limba şi primele trei degete ale victimelor erau negre, faptul că autorul crimelor lua ca exemplu Apocalipsa şi că trebuie să caute o carte. Aceasta era motivul pentru care se ucide. Moartea lui Berengario este considerată cea de-a treia trâmbită. Misterul bibliotecii este şi el desluşit tot de Guglielmo: diversele versete ce erau scrise deasupra fiecărei camere din edificiu erau menite să te încurce. Utilitate avea doar initiala primului cuvânt: prima initială legată de a celorlate cuvinte forma noi cuvinte- leones, Africa, yspania, ce te ajutau să te orientezi. Apar şi ochelarii lui Guglielmo, îi găseşte călugărul Bencio în chilia lui Berengario. La abatie sosesc şi două delegatii, una de minoriti şi una a Papei: au astfel loc discutii pe teme religioase. Are loc şi cea de-a doua intrare a celor doi în edificiu. Reuşesc să se ghideze după planul făcut. Deşi găsesc camera “finis Africae”, nu pot intra. Aceasta avea o intrare secretă pe care cei doi încă nu o găsesc.
Ziua a cincea aduce cea de-a patra crimă. Severino descoperă că are o carte ciudată printre ale lui. Aşa că îl cheamă pe Guglielmo. Când ajunge la el, Guglielmo îl găseşte mort. Conform călugărilor din abatie, sunase cea de-a patra trâmbită. Misterioasa carte dispăruse, iar Adso îşi dă seama prea târziu că Bencio era cel care o luase. Acum cartea era la Malachia, care o pusese la loc în “finis Africae”. O nouă zi aduce cea de-a cincea crimă. Malachia este ucis, având cele trei degete şi limba negre. Inainte de a muri îi spune lui Guglielmo: “imi spusese el, are puterea a mii de scorpioni”. Abatele le cere celor doi să renunte la cercetări. Ultima zi, cea de-a şaptea, aduce şi rezolvarea misterelor. Adso şi Guglielmo află că şi abatele este mort, merg în edificiu şi descoperă cum să între în “finis Africae”. Acolo îi întâmpină bătrânul orb Jorje, de care cu sigurantă ati uitat. El se afla în spatele crimelor. Ii dă lui Guglielmo cartea misterioasă. Era cea de-a doua carte a lui Aristotel, cu pasaje scrise în patru limbi. La îndemnul lui Jorge, Guglielmo o răsfoieşte, dar când ajunge la sectiunea scrisă în limba greacă observă că filele erau din in şi lipite. Pentru a dezlipi foile trebuia să bagi degetele în gură. Jorje pusese otravă pe aceste file şi cu cât citeai mai mult cu atât otrava îti pătrundea în corp. Văzând că Guglielmo îşi dă seama de acest lucru smulge cartea şi începe să rupă filele. Luptându-se pentru carte, dau foc la biblioteca. Ard toate cărțile, iar focul mistuie: grajdurile, spitalul, grădinile, biserica, camerele călugărilor,atelierul. Faptul că edificiul era un mister pentru ceilalți călugări, aceştia nu ştiu să se orienteze iar biblioteca arde în întregime.
Guglielmo este dezamăgit căci în ciuda mintii agere, descoperă totul din greşeală. Abatia a ars trei zile. După multi ani Adso se întoarce la abatie. Era părăsită. Reuşeşte să adune câteva file- pe care focul le crutase- din miile de cărti care cândva alcătuiau una dintre cele mari biblioteci ale acelor vremuri.
Intotdeauna am evitat să aflu finalul unui film sau unei cărti înainte de a îl vedea, respectiv a o citi. Am dezvăluit finalul, deoarece la “Numele Trandafirului” pentru a întelege finalul trebuie să citeşti toată cartea.

de pe ...malul Dunarii- the danube










sâmbătă

Plimbare pe la........CAZANELE DUNARII














MANASTIREA MRACONIA
Situată pe malul stâng al Dunării, Mănăstirea Mraconia, împreună cu defileul Dunării dintre Orşova şi Moldova Nouă, alcătuieşte un peisaj superb, care ne lasă fără aer.
Ingustările şi lărgirile Dunării poartă numele de Cazanele Dunării. Când locuieşti întrun oraş cu deschidere la Dunăre, ca în cazul meuJ, ajungi să te obişnuieşti cu peisajul. Cu toate acestea, de câte ori vizitez “cazanele Dunării” admir peisajul cu aceeaşi plăcere, uimire şi admiratie ca o persoană care îl vede pentru prima dată.
Dunărea oferă un adevărat spectacol, iar mănăstirea “joacă” şi ea un rol în acest spectacol. Cuvântul “Mraconia” înseamnă “loc ascuns” sau “apă adâncă”. Muzica religioasă pe care o auzi ,când te apropii de mănăstire, pare că se aude de undeva din cer sau chiar din munti, ai mereu tendinta de a te uita în sus.
Dacă ajungi în zonă poti vedea şi: Tabula Traiana şi bustul regelui dacilor Decebalus Rex. Dar poate câteva poze vă vor arăta despre ce vorbesc.

marți

plimbare prin....cheile sohodolului









Cheile sohodolului
Sunt situate în m-Mii Vîlcan, în imediata apropiere a localitătii Runcu. Cheile se întind pe o suprafată de cca 10 km.
Aşa că dacă ajungi prin zona de nord a judejului Gorj, este bine să le vizitezi. Peisajele carstice oferă un adevărat spectacol. Acum nu povestesc din ceea ce am citit pe net(ceva de genul…google…cheile sohodolului….search…si gata încep să scriu şi să vă povestesc ce frumos e pe acolo). Am vizitat Cheile Sohodolului şi curând sper să mai ajung acolo.
Multi poate se întreabă ce este atât de impresionant la nişte forme în calcar. Asta m-am întrebat şi eu înainte de a mă hotărâ să merg. Adevărul este că în momentul în care încep Cheile Sohodolului, peisajul te acaparează: te uiti ba în stânga, ba în dreapta, ba în sus. In stânga ta este stâncă (în peretii căreia vezi numeroase peşteri), iar în dreapta râul Sohodol, care te însoteşte ca un adevărat ghid pe parcursul călătoriei. Dacă eşti atent vezi că unele stânci ies atât de mult în afară, încât ai impresia că oricând se pot prăbuşi peste tine. Din loc în loc râul îşi face loc prin stâncă şi lasă în urmă forme superbe ca Nările.
Aerul rece şi curat de munte îti pătrunde în plămâni. De retinut: fiind zonă muntoasă este răcoare, mai ales dacă mergi în lunile de iarna sau toamnă. Aşa că e bine să fii îmbrăcat mai grosut dacă nu vrei să tremuri, sau să admiri peisajul din maşină. Eu am fost pe la începutul lui septembrie şi deşi era soare, a fost un pic frigut. Aşa că dacă vă hotărâti să vizitati cheile să vă luati camera foto că aveti ce poza.
- situated in mountain valcan,close to the village runcu.
-Cheile covers an area of about 10 kilometers
-you can see beautiful landscapes
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire