sâmbătă

reportaj






Inchid ochii şi repet în gând de mai multe ori: “Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn”. Zeci de stelute şi firicele luminoase îmi apar în întuneric. “Taca-taca”, “taca-taca”, zgomotul acesta ritmic, sâcâitor nu mă lasă să adorm. De o săptămână de când am ceasul, asta aud mereu. Nici măcar nu face “tic-tac”, “tic-tac” cum face un ceas normal… Simt pe fată razele căldute ale soarelui. Pătrund prin perdeaua verde cu pătrătele maro şi luminează camera. E deja dimineată. “Poc”, “poc” se aude undeva. Nu bate nimeni la uşă, ci la geam. Mă apropii de lumina puternică ce mă face să-mi strâng ochii. E Curajosul, unul din cei cinci porumbei care aşteaptă să le dau de mâncare. Cu penele lui maroniu deschis, combinate cu alb-murdar, cu ochişorii negri ca două bilute, Curajosul se urcă pe pervaz. Se plimbă pe lângă geamul închis şi bate din aripi până mă trezesc. E singurul dintre cei cinci care rămâne pe pervaz când apar la geam. Işi întoarce capul într-o parte ca şi cum mi-ar spune: “iar te-am aşteptat”. Ii las să ciugulească, repede, ridicându-şi capul de parcă ar fi o jucărie care execută aceleaşi mişcări.
Cobor repede scările, simt un miros de mâncare pe scară, totul e neschimbat: zidul vopsit în galben, ghivecele maro cu flori de pe scară,cutiile poştale din lemnul crem deschis, coşul verde pentru hârtie, plastic şi carton. Imi încrunt privirea, ochii mi se strâng, pe frunte îmi apar cute adânci şi simt razele căldute ale soarelui. Vântul rece ce adie îmi încurcă părul. Ii simt respiratia rece pe frunte, gât şi mâini. Frunzele arămii, galbene şi maro din pomi, de pe jos mă fac să devin melancolică şi să-mi spun: ”Parcă m-aş plimba prin parc”. Foşnetul frunzelor mă face să-mi ridic privirea. Printre coroana copacilor văd cerul, e senin, cu doar câtiva nori albi şi pufoşi. Portocaliul tipător al unui bloc îmi aminteşte că mă aflu încă printre blocuri. Porumbeii de pe trotuar se plimbă nestingheriti. Sunt trei. Abia îmi fac loc să trec fără a-i călca. Imi fac apoi loc printre şirul de maşini parcate de-a-lungul străzii şi traversez.
E linişte. Ciocănituri, sunete de maşini şi bormaşină, amestecate cu vocile oamenilor îmi atrag atentia. Zăresc schelele unui bloc, betoniera plină de ciment , iar din loc în loc câte un muncitor. Unul loveşte cu un ciocan, altul bea dintr-o sticlă de suc. Lângă constructie se înaltă macaraua gigantică, pare că atinge cerul. Te simti aşa mic pe lângă ea. Zgomotul maşinilor se amestecă cu toate aceste sunete. Sub picioarele mele susură apa dintr-un canal. Un miros plăcut mă face să întorc capul…miroase a mâncare, a pizza. Vine de la pizzeria vopsită în portocaliu aprins combinat cu un verde crud. Trei tinere mămici cu cei trei copii s-au oprit pe marginea trotuarului. Cele două fetite sunt îmbrăcate în roz, de parcă cele două mămici ar fi vorbit să le îmbrace astfel. Băietelul are o gecută verde, e blond cu obrăjorii rotunzi şi roşii. Işi întoarce capul spre mine mă priveşte în ochi şi-mi zâmbeşte. Involuntar îi zâmbesc şi eu.
Zăresc scările verzi, cu câte şase stâlpi, de-o parte şi de alta, răsuciti în formă de spirală. Rafturile pline mă fac să-mi plimb privirea peste tot: seminte, pâine, cafea, napolitane,ciocolată. Bătrânica mă priveşte zâmbind, îşi impinge ochelarii pe nas şi mă întreabă ce doresc. Puloverul verde deschis cu nasturi o face să pară mai tânără. Totuşi părul alb, tuns scurt şi cret, ridurile din jurul ochilor îi trădează vârsta. In spatele meu un bătrânel îşi trage nasul din minut în minut. Incerc să mă concentrez la melodia ce se aude de la radioul din spatele bătrânei. Cântă Laura Pausini cu Andrea Bocelli “Vivo per lei”. Incep s-o fredonez în gând. La ieşire mă întâmpină vântul rece. Aud din nou fâşâitul frunzelor, zgomotul rotilor şi al tevilor de eşapament. La semafor, o coadă alcătuită din zeci de maşini. Incep să număr: una, două, trei, patru, cinci…însă mă opresc. Un miros puternic de cafea mă face să-mi întorc capul spre chioşcurile din statia de tramvai. In statie două bătrânele, aranjate, stau pe banca de metal. In spatele lor un afiş mare al unui circ. Scris cu verde, roz, portocaliu şi galben. Cu lei, tigri, şerpi. Nu aud ce vorbesc cele două bătrânele dar observ că le urmăresc cu privirea pe cele trei tinere gălăgioase de la capătul băncutei. Râd zgomotos, povestesc despre iubire, citesc o revistă. Le privesc şi eu, dar întorc privirea căci nu vreau să mă observe.
E din nou linişte, slab se aud ca un fundal, zgomote de ciocan. E un alt bloc aflat în constructie. Nu mai întorc privirea. Vântul de care nu mai scap îmi şopteşte că a venit iarna. Soarele care încă nu şi-a pierdut strălucirea susține că e primăvară. Frunzele galbene din copaci şi cele arămii de pe jos foşnesc a toamnă. Hainele colorate ale oamenilor “tipă” că e vară. Dintr-un copac cad frunze, vântul se joacă cu ele în aer. Imi vine în gând un singur lucru: “ninge, ninge cu frunze”. Incep să privesc casele din stânga: una portocalie, alta verde, cealaltă galbenă. Cu acoperişuri ciudate, cu geamuri înalte, cu pomişori în curte. In fata scării îl zăresc pe el. Bătrânelul de la etajul doi. Are fata şi nasul roşii tot timpul. Smocuri de păr alb îi ies din loc în loc din aceeaşi şapcă albastră. Merge cu mâinile la spate, încet, cu privirea pierdută, de parcă ar căuta pe cineva. Alături de el e Moni, căteluşa lui. E bătrână ca şi stăpânul ei, abia merge, are urechi mici, ascutite, are blana de un maro şters. Nu te lasă să o atingi, nici să te apropii de ea.
Urc iar scările. Deodată aud: ”In pădurea cu alune, aveau casă doi pitici, vine…”. E vecina de lângă, care îi cântă lui Alex, micutul de doi ani. Din când în când melodia e întreruptă de râsete de copil. Iar din apartamentul de lângă se aude lătratul lui Tomi. E bichonul vecinilor: alb, cârliontat şi pufos, cu ochişorii negri şi boticul umed. E curios şi jucăuş. Razele soarelui nu mai strălucesc. Aud iar “taca-taca”, “taca-taca”, acelaşi zgomot sâcâitor şi încerc să adorm. Zeci de stelute şi firicele strălucitoare apar în întuneric. Curând Curajosul va bate din nou din aripi la geam.
Zi de zi trecem pe lângă astfel de lucruri, întâmplări şi persoane: bătrânelul de la doi, o mămică ce plimbă copilul, un bloc în constructie, vântul ce adie, frunzele ce îngălbenesc şi cad, cozile de maşini de la semafoare. Uneori sunt prea preocupată cu gândurile mele, încât nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Ci doar trec.

2 comentarii:

ruma2008 spunea...

It is a pretty dove.

I am very honored.
Thank you.
ruma

ARIPI DE FLUTURE spunea...

thank you ruma