luni

eseu despre orbire

Cartea a fost publicată în anul 1995 şi a fost cel mai cutremurător roman al lui Saramago. Cartea începe cu următorul îndemn “dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă.” Aşa cum ne-a obişnuit deja autorul, acţiunea din “ Eseu despre orbire” se petrece într-o ţară fără nume, într-un oraş fără nume, cu personaje fără nume. Le cunoaştem şi le deosebim doar după meseriile lor. În această ţară apare o “epidemie de orbire”. Totul porneşte de la un simplu cetăţean care stătea la semafor şi brusc orbeşte. Fără a se cunoaşte cauza. Un alt cetăţean se oferă să-l ajute să ajungă acasă şi între timp îi fură maşina. Medicul la care merge “orbul” şi toţi pacienţii din sala de aşteptare orbesc pe rând. În afară de soţia medicului, la care merge primul orb, toată lumea orbeşte treptat.
Primele persoane care orbesc sunt izolate de către guvern, într-un fost spital de nebuni. Astfel “epidemia de orbire” nu îi va afecta pe toţi. Nu aveau pe nimeni care să-i îngrijească, să le trateze rănile, să-i călăuzească, primeau din când în când mâncare, iar la ieşirea din spital îi păzeau cei din armată. Dacă vreunul ar fi îndrăznit să se apropie de intrare ar fi fost împuşcat. Nimeni nu avea voie să părăsescă spitalul. Acţiunea se învârte, pe tot parcursul romanului, în jurul a şapte personaje: primul orb, soţia lui, o tânără cu ochelari negrii, un bătrân, un copil, medicul oftalmolog şi soţia lui. În acest spaţiu în care sunt izolaţi vin din ce în ce mai mulţi orbi. În această lume orbii puternici îi supun pe cei slabi, aceştia trebuie să lupte pentru mâncare, femeile sunt înjosite, se omoară între ei.
Statul este incapabil să gestioneze această situaţie. În scurt timp orbesc toţi, astfel în statul orbilor, nimeni nu mai guvernează. Se instalează hoasul şi panica. Ororile sunt descrise simplu, suntem făcuţi jumătate din indiferenţă, jumătate din răutate, aşa cum spune unul dintre personajele cărţii. “Nu putem să aşteptăm ori să pretindem iertare, milă, speranţă. Putem doar să încercăm să supravieţuim”. Când toată lumea orbeşte, orbii din sanatoriu ies şi ei pe străzi unde haosul continuă. Grupul celor şapte în frunte cu soţia doctorului, singura care încă vedea, se adaptează mult mai uşor. Femeia le descrie celor şase cum arăta lumea de acum:” Nu este nici o diferenţă între afară şi înăuntru, între cei puţini şi cei mulţi, între ce trăim şi ce va trebui să trăim.” La întrebarea fetei cu ochelarii negri, cum sunt oamenii, soţia doctorului răspunde: “ Sunt ca nişte fantome, să fii sigur că viaţa există pentru că o spun cele patru simţuri şi să n-o poţi vedea.” Primul orb îşi aduse aminte de maşina furată şi o întrebă dacă maşini sunt. Femeia îi răspunse: “ E un cimitir”.
Dacă analizăm răspunsurile femeii acea lume a orbilor nu diferă foarte mult de lumea în care trăim. O lume plină de mizerie, astfel este descrisă şi de soţia doctorului, plină de oameni “orbi” care nu mai văd viaţa, cu un cimitir de maşini. O lume în care mila şi speranţa nu mai există şi fiecare luptă pentru supravieţuire. Orbii se formaseră grupuri- grupuri şi se descurcau cum puteau.Trebuiau să umble după mâncare, trebuiau să aştepte ploaia pentru a se spăla, când se loveau accidental grupurile pierdeau sau câştigau adepţi:” grupurile îşi pierd şi îşi câştigă adepţi de-a-lungul zilei, mereu se rătăceşte şi se pierde câte un orb, altul este târât şi acceptat sau alungat depinde de ce aduce cu sine.”
Lipsa credinţei apare şi ea în carte. Intrând într-o biserică soţia doctorului le povesteşte că statuile erau legate la ochi cu eşarfe albe, iar persoanele din tablouri aveau o bandă de vopsea albă peste ochi. Acum că erau orbi preţuiesc mai mult “ vederea”, îşi dau seama că această întâmplare îi face egali, unul dintre personaje spune:” dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalţi, ca şi cum le-aş privi sufletul. Numele contează prea puţin.”
Aceşti orbi nu mai au sentimente, devastează tot în cale, sparg magazine, fac mizerie peste tot în jur, nu sunt organizaţi, nu contează ce mănâncă, toate acestea pentru a supravieţui. Nu o să dezvălui finalul cărţii, cel puţin nu în totalitate. Cert este că finalul este unul neaşteptat. Cartea se încheie cu remarca doctorului, care stă, alături de soţie pe pat şi împreună privesc oraşul : “Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred ca n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd”.

10 comentarii:

Maria spunea...

frumoasa carte. si interesanta.
citind actiunea aici m`a cuprins curiozitatea de a o savura in totalitate. sper doar s`o gasesc la biblioteca ;)).:)
adevarul e ca toti suntem niste orbi intr`o mai mare sau mica parte :|

ARIPI DE FLUTURE spunea...

:) e foarte faina cartea, foarte interesanta, sper sa o gasesti si eu tot de la biblioteca am luat-o

Unknown spunea...

excelent post, fluturas..eu am inceput evanghelia dupa isus, spre rusinea mea inca nu am terminat-o.

ARIPI DE FLUTURE spunea...

:)multumesc mult ema, n-am citit "evanghelia dupa isus:)astept sa o termini sa imi povestesti:P si ma apuc si eu:P

puisorul cufurit spunea...

Din tot ce-a scris Saramago, "Eseu despre orbire" mi se pare cea mai buna si reusita carte a sa. O carte geniala a unui autor genial.

ARIPI DE FLUTURE spunea...

si mie mi-a placut foarte mult, de saramago n-am citit decat eseu despre orbire, intermiten tele mortii si eseu despre luciditate.

puisorul cufurit spunea...

Eu le-am citit pe toate, insa nu numarul cartilor conteaza, ci faptul ca n-am simtit nicio clipa ca pierd timpul...

ARIPI DE FLUTURE spunea...

aici iti dau dreptate, felul in care prezinta lucrurile e genial. o sa imi fac timp sa le citesc si eu pe toate, cu cat citesc mai mult cu atat vreau sa vad despre ce este vorba in urmatoarea carte.:)

Carol spunea...

nu ar trebui sa ne temem de MOARTE,ci de fatul ca nu am Trait cu Adevarat.

ARIPI DE FLUTURE spunea...

gandindu-ne la moarte, uitam sa traim cu adevarat